Simt cum mi se catara frica pe peretii fiintei( mele). Pe unde trece lasa o dara gri, apasatoare, care-mi murdareste verdele ce tremura a imperfectiune. Si iar gandurile mele se arunca intr-un vartej, iar eu nu stiu daca mi-e cald, rece , dulce sau amar sufletul.
Si poate eu sunt de vina ca te las, necunoscutule, neinteresantule, neiubitule, sa-mi dai sperante, sa cred ca in spatele obisnuitei tale ironii se ascunde doar personalitatea ta jucausa, glumeata si nimic altceva.Dar de ce sa-ti gasesc mereu scuze, de ce sa imi imaginez mereu ceva mai departe decat realitatea, si aici nu pot sa dau vina decat pe mine..eu vreau mai mult mereu, eu trec de limite.
Mi-e frica!
Mi-e frica sa nu ma fi schimbat…de data asta definitiv! Sa devin ceea detest mai mult, sa alung naivitatea, sa iau o masca…sa ma las condusa de alt sentiment…
